duminică, aprilie 15, 2012

UN POET-MARTIR UITAT: VASILE MILITARU

SUMARUL BLOGULUI

Vasile Militaru s-a născut la 21 septembrie 1886, la Dobreni-Cîmpurel, în jud. Giurgiu, ca fiu al ţăranilor Ghiţă şi Tinca Militaru. Autodidact, cu un deosebit dar al versi­ficării, debutează devreme (în 1904), este încurajat mai ales de Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu-Delavrancea, dovedeşte o mare prolificitate (a publicat, între 1917 şi 1941, aproape 20 de volume de poezie şi teatru) şi rămîne credincios pînă la capăt tradiţionalismului de tip sămănătorist, dar nu fără o undă din spiritualismul ortodox al gîndirismului. În 1933 tipăreşte o Psaltire în versuri pentru care va obţine Premiul Academiei Române. El înţelege poezia mai degrabă ca pe un manifest politic, social sau religios, îmbrăcat în formă estetică numai din raţiuni de ordin mnemotehnic şi persuasiv. Adevărata sa vocaţie pare cea de moralist (a se vedea Fabulele şi Vorbele cu tîlc), iar naţio­nalismul său sincer îl duce spre vecinătăţi cuziste şi legionare, ca şi spre un ferm antico­mu­nism (nu fără o făţişă tentă antisemită, curentă în discursul acelor ani*).
A fost unul dintre cei mai populari poeţi ai perioadei interbelice (cu tot tributul de facilitate plătit popularităţii), iar unele dintre compoziţiile sale (ca poezia „Mama”, dedicată lui George Enescu şi devenită cunoscuta romanţă „A venit aseară mama...”) au fost puse şi pe muzică, bucu­rîn­du-se astfel de un plus de promovare, dar şi de rezistenţă în timp.
Prin sentinţa nr. 390 din 20 iunie 1959, Tribunalul Militar Craiova îl condamna la 20 de ani de temniţă grea, la 10 ani de degradare civică şi la 12 ani de închisoare corecţională, cu confiscarea totală a averii personale, pentru „crimă de uneltire contra ordinei sociale” şi „delictul de deţinere de publicaţii interzise”. Conform art. 101 C.P., urma să execute pe­deapsa cea mai mare, de care însă moartea l-a izbăvit la 8 iulie 1959, cînd s-a stins în închi­soarea comunistă de la Ocnele Mari. După cîţiva ani, soţia sa, Ecaterina V. Militaru, obţinea de la Tribunal Militar Bucureşti „reabilitarea” formală a poetului („încetează urmărirea pe­nală a lui Vasile Militaru, incriminarea fiind stinsă prin deces”, cum sună, cu tipica răceală oficială, formularea cinic-demagogică a documentului). Rămăşiţele pămînteşti ale lui Vasile Militaru se odihnesc la Cimitirul Bellu, la fel de uitate ca şi opera lui.
În postarea de faţă, pe fondul sărbătorilor pascale, am selectat cîteva poezii (sau frag­mente de poeme) cu conţinut religios, reproduse după volumele sale reeditate în anii 80 de cîţiva admiratori din exil (Temelie de veac nou, Stropi de rouă şi Poemele nemuririi), dar cu actualizarea şi regularizarea ortografiei (am optat pentru cea cu î) şi punctuaţiei. 
(R. C.)

Anastasis (Cipru, Kakopetria - sec. XII)

Hristos a înviat! (II)

Hristos a înviat, creştini!
Din morţi, Hristos a înviat!
E zarea plină de lumini
Şi parcă Serafimi de crini
Străbat văzduhu-n lung şi-n lat:
Creştini, Hristos a înviat!

În toate, Duhul Lui cel Sfînt
Trimite har de viaţă nouă
Şi tuturor de pe pămînt
Le pune-n inimi cîte-un cînt,
Şi rîde-n bobul cel de rouă,
În care Cerul stă răsfrînt...

Surîsul Lui e-acel pe care
Îl cerne salcia pe ape;
El toarce-n fiecare floare
Un fir de aur smuls din soare
Şi-n vadul milei Lui încape
Chiar viermele, să se adape!...

Strivitul fir de iarbă verde
Sub mîngîierea Lui re-nvie;
Pe toţi El vine să-i dezmierde,
La toţi aduce bucurie;
Credinţa-n El cine nu-şi pierde,
Rămîne viu în vecinicie!

Şi-n timp ce El stă sus, în slavă,
Atîtor neamuri drept comoară,
Un singur neam – un neam-otravă –
De L-ar avea iar om, să moară,
Cu ură crîncenă, grozavă,
L-ar răstigni a doua oară!


Rugăciune pentru mîntuirea sufletului

Prea Curată Maică, pururea Fecioară,
Sufletul din mine nu-l lăsa să moară,
Ci revarsă, Sfînto, peste el, de sus,
Mila ta cea mare, mila lui Iisus!

Îngeri împrejuru-mi fă să se adune,
Să-mi arate calea către cele bune,
Să-mi îndrepte paşii pe cărarea milei,
Şi la ceasul nopţii, şi la ceasul zilei!

Să gonească toate duhurile rele
Ce pîndesc în drumul vieţuirii mele,
Bietului meu suflet să-i dea viaţă nouă,
Să răsfrîmgă cerul ca un bob de rouă!

Frînt cu umilinţă, cu adînci suspine,
Suflet-mi la tine vine să se-nchine:
Mila ta din ceruri peste el coboară,
Maică Prea Curată, pururea Fecioară!


[Ruga fiului risipitor]

„Păcătuit-am, Tată, naintea Ta... şi ştiu
Că nu mai pot fi vrednic – ca unul din cei răi –
Să mă numesc, o clipă măcar, că-s al Tău fiu,
Ci fă-mă ca pe unul dintre argaţii Tăi!

Cînd noaptea mea se suie spre Marea Ta Lumină
Şi, frînt în faţa-Ţi, Tată, eu stau cu ochii uzi,
Au vei lăsa spre mine iertarea Ta să vină?
Au vei vroi, o, Doamne, din Ceruri să m-auzi?

Şi-ndură-Te de mine, A-toate-acoperire,
Cînd către Tine astăzi din tot adîncu-mi strig,
Că-n zdrenţe, fără mila-Ţi şi fără-a Ta iubire,
Atîta mi-e de foame şi-atîta mi-e de frig! [...]

Lăsînd a Ta lumină pe noaptea mea să cadă,
Deschide-mi iar grădina cu crinii de omăt;
Din poarta ei ia, Doamne, învăpăiata-Ţi spadă,
Ca iarăşi, în Edenu-Ţi, de floare să mă-mbăt!

Atunci, cînd Tu striga-vei, eu nu mă voi ascunde,
Căci gol nu fi-voi, Doamne, ci-n haine de lumină;
Asemenea cu crinii, îndată-Ţi voi răspunde,
Precum răspund la Glasu-Ţi toţi drepţii din Grădină...”

(fragment din poezia „Mi-e dor de Tine, Doamne...”)


Moş Andrei

Cu zăbunul peste-un umăr,
Moş Andrei
Paşte-n luncă, toată vara,
Doi viţei.

Din ţurcană-i cade-n plete
Părul – nea,
Iar în mîna dreaptă poartă
O nuia.

Cu pas rar, cu voie bună
Calcă-n drum
Şi din pipă scoate-agale
Nori de fum...

Spune moşu-atîtea basme,
Cîte vrei,
Dacă-l rogi şi ştii cu buna
Cum să-l iei...

Un caval frumos de frasin
Poartă-n brîu
Şi, cînd zice el, adoarme
Apa-n rîu!

Blînd la grai, cu vorba rară,
Plin de sfat,
Nici un om mai drept ca dînsul
Nu e-n sat.

Orişiunde, dă bineţe
Orişicui,
Dacă drumu-ţi face cruce
Cu al lui.

Cîteodată-şi lasă capul
Gol în vînt:
Moş Andrei atunci îţi pare
Că-i un sfînt.

Cu ochi blînzi, cu barba albă,
Plin de har,
Juri că-i unul dintre sfinţii
Din altar!

Foto: Alexandru Bellu (1850-1921)

* Ea se regăseşte, poate stînjenitor, şi în finalul uneia dintre poeziile selectate aici. N-am găsit însă de cuviinţă să-l cenzurez postum, cum procedau pe vremuri comuniştii. Cititorul va şti să ia singur ce, cît şi cum crede de cuviinţă din ceea ce citeşte. Cît despre autor, nu se poate spune că nu şi-ar fi plătit, cu vîrf şi îndesat, atît „misticismul”, cît şi „antisemitismul”.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire